luni, 30 ianuarie 2012

"Amadeus"


Data: Miercuri,14 Martie 2012, ora 19:00

duminică, 8 mai 2011

Articol preluat de pe http://www.taifasuri.ro

de Mircea M. Ionescu

… După regalul lui Marius Bodochi, la Opera Naţională, cu un uluitor Salieri, în „Amadeus”, nu-mi mai găsesc metaforele, cuvintele par sărace, nu mai fac nicio comparaţie cu filmul lui Milos Forman şi „Oscarul” lui Murray Abraham din ’85. Când ai şansa să urmăreşti o asemenea seară sublimă, nu-ţi rămâne decât să nu te mai uiţi o săptămână la televizor, să refuzi alte spectacole şi să retrăieşti minunea artistică dată în dar, poate, de Dumnezeu.

… „Amadeus”, adaptarea după piesa lui Peter Schaffer şi „Scrisorile lui Mozart”, sub bagheta magică a regizorului Marcel Ţop, înseamnă infinit mai mult decât un spectacol de teatru jucat extraordinar pe muzica divină a lui Mozart la Opera Naţională. Reprezintă pur şi simplu o capodoperă! În care toţi sunt excepţionali, iar Marius Bodochi, fenomenal. Din startul spectacolului, pe scările din foaierul verde, la parter, când bătrânul Salieri, nins de vremuri şi de evenimente, coboară tremurând în baston (uluitoare scenă creată de Marius Bodochi!), sub corul care-l condamnă: „Criminalule!”. El ne oferă bomboane şi ne roagă să-l urmăm, să nu-l lăsăm singur în noapte, sus, în foaierul galben. Acolo, cu publicul alături, îl întâlnim pe compozitorul Salieri, la 35 de ani, italianul care descoperă, la Viena, un „puşti obraznic care scrie o muzică desăvârşită”, o „tânără progenitură nemţească de zece ani”, „o maimuţă ordinară”, „piticania” faţă de care muzica lui devine „o prostie”. Aşa apare copilul Mozart, cel care îl va condamna, prin geniul lui, pe Salieri la invidie, răutate, complexul mediocrităţii în faţa Valorii, spaimele ratării - arme letale folosite să-l lichideze, treptat, pe genialul Mozart. Salieri recunoaşte superioritatea lui Mozart, însă nu o poate accepta, ba, ca un recurs la judecata de apoi, ca o iertarea păcatului, îl ceartă pe Bunul Dumnezeu: „De ce mi-ai făcut una ca asta?”. Încearcă o răscumpărare prin recunoaşterea culpei, prin suferinţa penitenţei şi chinul spovedaniei. Demonstraţie perfectă că nu moartea este drama, ci pregătirea ei prin ororile spiritului şi sufletului uman.

…Personajul capătă grandoare prin interpretarea de vis a lui Marius Bodochi. Excelent alchimist al stărilor sufleteşti, Marius Bodochi transfigurează cu har divin stările: e dramatic, uman, furibund în răzbunare, ironic, disperat, filozof fin, psiholog rasat, conştient de ratare, incapabil să suporte eşecul. El este un Artist creator de Adevăr, de Istorie, cu o formidabilă forţă a expresiei fizice şi o sublimă expresie a forţei interioare. Cu nobleţea de a şti şi să se retragă, pentru a străluci şi tânărul, însă excelentul coleg de la Naţionalul bucureştean, Răzvan Oprea (un încântător Mozart), şi fascinaţia ariilor din operele mozartiene redate prin glasul minunat al mezzosopranei Mihaela Işpan, sopranei Simonida Luţescu, baritonului Vasile Chişiu, tenorilor Lucian Corchiş şi Liviu Indricău. Cu toţii (şi cei care au semnat decorurile, costumele, acompaniamentul muzical) - realizatorii unui spectacol de referinţă!

Articol preluat de pe www.taifasuri.ro

luni, 2 mai 2011

Premiul Special pentru actorul Marius Bodochi la Gala premiilor VIP

Marius Mihalache a inmanat primul Premiu Special al Galei Premiilor VIP actorului Marius Bodochi, actor care reuseste sa transmita emotie indiferent ca joaca drama, comedie sau tragedie, totodata ramanand si un om admirabil.

Celelalte premii ale revistei VIP

Premiul la Categoria Film
Premiat: Alexandru Maftei
Anuntator: Irina Margareta Nistor

Premiul la Categoria Mass-Media
Premiat: “Romanii au talent” – Smiley si Pavel Bartos
Anuntator: Theodor Ilincai

Premiul la Categoria Teatru
Premiat: Teatru Metropolis si Cocor Store
Anuntator: Oana Pellea

Premiul la Categoria Arta Populara
Premiat: Grigore Lese
Anuntator: Ovidiu Lipan Tandarica

Premiul la Categoria Muzica
Premiat: Ellie White
Anuntator: Dragos Badoi

Premiul la Categoria Oamenii Lunii
Premiat: Flavius Kotzi, Stana Izbasa si Diana Chelaru
Anuntator: Prezentatorii

Premiul Special
Premiat: Marius Bodochi
Anuntator: Marius Mihalache


Premiul la Categoria Stiinta si Viata
Premiat: Gheorghe Mencinicopschi
Anuntator: Simona Balanescu

Premiul la Categoria Sport
Premiat: : Nicolae Istrate si Florin Craciun (Campioni mondiali la bob - locul 8)
Anuntator: Dumitru Focseneanu

Premiul la Categoria Moda
Premiat: Stephan Pelger
Anuntator: Ileana Badiu

Premiu special:
Premiant: Echipa Nationala de Tineret a Romaniei
Anuntator: Helmuth Duckadam

Premiul la Categoria Excelenta
Premiant: Victor Rebengiuc
Anuntator: Sergiu Nicolaescu

stire preluata de pe http://www.revistavip.net

marți, 14 decembrie 2010

Cronica a spectacolului "Amadeus" preluata de pe artactmagazine.ro

Subtila otravă a societății
de Cristina Rusiecki

Cine ar fi crezut că tînărul furios care își scuipa incendiar revolta acum cîțiva ani la Teatrele ACT și ARCA prin Natural Born Fuckers și care a regizat pînă de curînd texte americane explozive sau autohtone, de dramaturgie a cotidianului, la Teatrul LUNI de la Green Hours și la Comedie va ajunge să monteze la Opera Națională București? E drept că același regizor, Marcel Țop, a pus anul trecut în scenă (una din Atena, de data aceasta) și Hamlet. Mai mult, cine ar fi crezut că Răzvan Oprea, actor care infiltra grămezi de ironie - în același Natural Born Fuckers de Eric Bogosian -, în personajul mîndru de desăvîrșita sa perfecțiune falică, va ajunge să-l joace pe Mozart? Spectaculoase sînt căile artei! Ca și distilările succesive ale lui Marcel Țop, după cum se vede pe îndelete în Amadeus, producție a Studioului Experimental de Operă și Balet „Ludovic Spiess”, după Peter Shaffer, cu inserții din scrisorile lui Mozart și fragmente generoase din creațiile compozitorului.

Publicul, familiarizat deja de celebrul film al lui Milos Forman cu relația sinuoasă dintre Mozart și concurentul său, rămîne în spaţiul de instalare, în foyerul Operei, unde Salieri interpretat de Marius Bodochi se folosește de toate tehnicile de captatio. Actorul interacționează plăcut cu spectatorii pe care îi seduce din cîteva mișcări pentru ca apoi să-i conducă pe scările Operei pînă la locul unde se joacă. Discursul său are o permanentă tușă ironică și autoironică. Își mărturisește obsesia mozartiană, își rezumă relația cu Dumnezeu și oferă cu generozitate spectatorilor din prăjiturelele după care e mort: „Sfîrcurile Venerei”. Substratul ludic nu se estompează nici un moment. Regizorul concepe articulații fine între teatru și splendida muzică mozartiană interpretată de Simonida Luțescu (cu ținută impozantă și spectaculoasă), Sorana Negrea (o apariție zglobie, senină și caldă în Constance), Vasile Orheian, Vasile Chișiu și Marius Boloș, cu participarea cvartetului de coarde „Resonnances” al ONB (dirijor, Ciprian Teodorașcu). În spaţiul ocupat de două jilțuri (decor Dan Divrician), personajele apar în costumele concepute de Anca Cernea, care combină incitant accentele de epocă, glamour și pop.


Trecerile sînt imperceptibile, teatrul își lichefiază emoțiile în atmosfera înaltă a muzicii iar vraja spectacolului se răspîndește pas cu pas. În ce constă doza de teatru de calitate? În atenția acordată relațiilor nuanțate, discret susținte din umbră de regizor, dintre cei doi protagoniști. Porția de viață adusă în prim plan e palpabilă la cei doi oameni în carne și oase, care vorbesc atât de natural la Operă. Etalîndu-și stîngăciile (Mozart) și sufletul mic (Salieri), ei reproduc întreaga simfonie a condiției umane care listează nivelurile intermediare de la ființă la cer. Cu vocea sa bine lucrată, avînd de fiecare dată tonalitatea potrivită, consonantă cu spaţiul Operei, Marius Bodochi știe să valorizeze șoapta, să schimbe intensitatea, să transplanteze cu ușurință atributele teatrului înalt, clasic, în noul tip de spectacol conceput de Marcel Țop. El rămîne amfitrionul absolut al serii. De energia și talentul său depinde ceea ce se transmite spre public. Iar tușa cea mai pregnantă a lui Salieri e o preaumană ambivalență: de o parte ticăloșia și apăsarea geniului mozartian pe care o păstrează și după moartea concurentului; de cealaltă parte, remușcările și grija față de Mozart bolnav, epuizat în ultima perioadă a vieții, pe care îl ajută la Recviem, scriind după dictare notele. Ipocrizia, meschinăria și pala de omenie se îmbină perfect duplicitar și deloc tezist în acest personaj modern.


Dar, dincolo de faptele care compun biografia lui Salieri, de invidia muzicianului mai puțin hărăzit, spectacolul lui Marcel Țop face saltul clasic, de la particular la general. Din micile mîrșăvii ale unor asemenea personaje cu tușă umană - dintre care unii sînt ticăloși, alții doar limitați (ca Împăratul care consideră că în compozițiile lui Mozart sînt prea multe note), unii sînt răi și stupizi, alții doar indiferenți față de perla de lîngă ei -, se conturează complotul inconștient al celor mulți care dau o mînă de ajutor la prăbușirea celui mai talentat dintre ei. Oricînd și în orice condiții cel înzestrat trebuie nimicit, chiar dacă această nimicire se produce pasiv, prin lipsă de ajutor și solidaritate. O conjurație instinctivă, nu totdeauna formulată explicit, se generează spontan în breasla căreia micimea îi dictează să-l scufunde pe cel ce depășește media. Reflexul natural și cu atît mai agresiv al mediocrității o face să-și protejeze poziția (atît ca grup, dar și în ceea ce îl privește pe fiecare individ în parte), ignorînd și izolînd piatra rară.


Or geniul, scufundat în lumea sunetelor sale, sau a rimelor sale, sau a culorilor sale sau... etc., nu dă prea multă atenție lucrurilor ce l-ar întrerupe din drumul pe care se vede constrâns, prin chiar condiția lui, să îl urmeze. El nu a fost setat cu frecvențele necesare pentru a sesiza meschinăria celorlalți. Poate de aceea regizorul Marcel Țop l-a gîndit pe Mozart, cu peruca sa punk, cu libertatea care îi dă putere să revoluționeze nărăvaș arta, complet distonant față de cei ce apar pe scenă. Vocea lui Răzvan Oprea, mai stridentă decît a celorlalți, subminează simfonia tonurilor din jur și decupează personajul. Actorul aduce în spaţiul Operei calitățile care l-au consacrat: energie neobosită, spumă incandescentă și o nonșalanță pe care nimic nu pare să o amenințe vreodată.


Crăpați o ușă îngustă din lumea dvs. interioară către societatea mioritică și o să înțelegeți pe loc, dacă lucrați în lumea artei – indiferent de artă -, cît de actuală e venalitatea contemporanilor lui Mozart și cum Salieri e bucățică ruptă din breasla noastră, cu tertipurile, comportamentul și morala ei băloase.

Marcel Țop vorbește despre viciile atît de vizibile azi pe muzica eterată a lui Mozart. Sînt destui mari regizori români care își contruiesc întregul discurs artistic punînd o lupă de proporții abisale doar pe mîrșăvia și scabroșenia lumii. Amadeus de la ONB eludează în mod fericit acest gen de reducționism. Spectacolul lui Marcel Țop alternează meschinăria cu o importantă doză de omenesc și căldură. Iar urîțenia relațiilor noastre se spală cu frumusețea muzicii mozartiene. Merită să vedeți ce iese din această ecuație.

luni, 13 decembrie 2010

Articol preluat din revista "Cultura"

Curajul-riscul-provocarea sau „tehnicile contemporane ale extazului“

Articol aparut luni, 13 decembrie 2010, in sectiunea Arte & media,revista “Cultura”

Autor: MARCEL TOP


„Are you experienced?“- Jimi Hendrix

Voi începe prin a spune ca acest „eseu“, haideti sa-i spunem asa pentru ca suna bine, s-a nascut din dorinta de a exprima inexprimabilul…
Probabil ca daca l-as fi rugat pe prietenul Claudiu Komartin, de profesie poet, pe Razvan Tupa, asijderea, sau pe originalul Mitos Micleuseanu, acestia ar fi

reusit, mânuind structurile exprimarii poetice, sa transmita mai bine, mai în forta, mai paradoxal ceea ce vreau, pentru ca poezia poseda forta paradoxului, o forta irezistibila pe care noi ceilalti din alte arte o uitam de multe ori…

Dar nimic nu e întâmplator. Parafrazând o scriere a d-lui George Banu, uitarea îsi are sensul ei. Daca nu am avea facultatea „uitarii“, lumea în care traim ar fi un iad sau, rimbaudian exprimat, am trai un „anotimp în infern“ perpetuu. Sau poate nu, dimpotriva. Am trai într-un anotimp utopic continuu, de tipul celui tânjit de John Lennon. Cine stie?… Nu avem de unde sti, suntem oameni, deci uitam pur si simplu…

Cineva, „direct si practic“ mi-ar spune ca pentru paradoxuri, pentru metafore, draga, avem poezia si filosofia, hai sa ne întoarcem la teatru! E o replica pe care am auzit-o de multe ori… la teatru, din scoala pâna în prezent.

Pasamite omul de teatru contemporan de origine româna este o fiinta eminamente practica, pur matematica, iubitoare de concret care detesta metafora sau cautarile „filosofice“, fugind în consecinta ca de Satana de sarmanul „metafizic“.
Da, din pacate, se practica aceasta fuga, o fuga care pe multi îi reduce la o mentalitate si o viziune de harnic proletar, nu de artist.

Dar trebuie sa mentionam, e adevarat, în teatru nu e bine sa se vorbeasca prea mult despre „metafizica“ sau cum s-o numi acea stare de gratie, se ajunge la ea „in mysterious ways“… adica prin crearea unui climat special care îi determina pe cei care sunt „caught in the act“ sa o nascoceasca, sa o atinga si sa o împarta spectatorilor. Tot acest proces subtil si sensibil, mai delicat decât o interventie pe creier sau decât finisarea diamantelor de 24 carate, are ca factor de pornire un om pe care îl numim regizor si care are o misiune aparte. Aceea de a conduce. A conduce spre ce…? Spre fenomenul acela, care ar trebui sa fie paradoxal, aparte, scandalos, provocator, liber, surprinzator, care se numeste Un Spectacol de Teatru (contemporan).
Acum sa încercam sa o luam platonic, maieutic, de la zero.
Regizorul
Ce este „regizorele“?… nimeni nu stie… s-au încercat, bineinteles, diverse definitii, formulari, dar niciodata nu s-a ajuns la un consens… Ceea ce as spune ca e minunat, asa si trebuie sa fie. Aceasta incapacitate, acest „handicap“ de a nu putea încadra respectivul „job“ ca pe orice meserie face diferenta. Adica aceasta hiba transforma statutul regizorului din banuiala sau senzatia (multora) ca acesta ar putea fi un worker sau un corporatist în slujba unei corporatii care s-ar putea numi în loc de, simplu, teatru – THEATRE INC. – artist.
Deci, acum, dupa ce am stabilit ca un regizor nu este un corporatist si nici vreun meserias gen matriter-sculer, si ca nici teatrul (ne-a ferit sfântul Dyonissos) nu este THEATRE INC. sau mai stiu eu ce dracie de corporatie, putem sa începem sa discutam despre toate acestea, adica despre teatru, regizor, actori în contextul lumii în care traim.

De mentionat, voi vorbi si vorbesc în numele meu si îmi asum tot ceea ce debitez aici, facând pe interesantul vor zice multi, but who cares!!!…“action talks, bullshit walks“, pentru a cita o replica celebra dintr-o piesa celebra a lui David Mamet.
Cred ca TEATRUL CONTEMPORAN este sau, daca nu este, trebuie sa fie, un fenomen prin excelenta ANTI-RUTINA. De ce ar mai veni omul zilelor noastre, înconjurat de TV, cyberspace, internet etc. la teatru? Ce apreciaza pâna la urma acest specimen uman al sec XXI la teatru? Pe pamânt, câteva miliarde de oameni îsi petrec existenta, în general, facând acelasi lucru în fiecare zi: trezit dimineata, cafea, trafic, probleme, stress, acelasi fuckin’ job time în fiecare zi, din nou si din nou si iarasi si iarasi. „Obisnuinta, a doua natura umana“, ar spune unii apelând la cliseul de origine aristotelica. Da, O.K, doar ca pentru omul urban al zilelor noastre problema nu mai este una aristotelica, repetitivitatea acestor acte enumerate mai sus a devenit atât de puternica si excesiva încât s-a transformat în alienare. Alienare despre care s-a vorbit mult, nu sunt eu în masura sa o disec si, chiar daca as fi, ne-ar lua tone de maculatura ca sa o elucidam. Dar sunt convins ca toti cei care parcurg aceste rânduri, cititorii acestei reviste stiu despre ce vorbesc. Cu aceasta speranta înfipta bine în suflet voi merge mai departe.

Radu Iacoban si Mihai Marinescu in spectacolul “Edmond” dupa David Mamet, regia Marcel Top

Teatrul, pus fata în fata cu aceasta forma a alienarii umane de proportii fara precedent, devine astfel, trebuie sa devina un munte sacru, un buncar, un spatiu al surprizei, al neasteptatului. Teatrul trebuie sa devina în acest desert, ocean, uragan al alienarii umane un spatiu ANTI-RUTINA. Un spatiu al provocarii, al curajului, al revoltei, al fanteziei debordante, al noului, al surprizei. În fiecare seara teatrul trebuie si este obligat, cu fiecare premiera, sa propuna ALTCEVA. Actorii, dramaturgii, în special regizorii sunt obligati artistic, dar si moral fata de aceasta masa de oameni alienati care fug spre TEATRU ca spre ultimul bastion, ca spre ultima oaza, ca spre ADEVAR, sa propuna altceva, de fiecare data, ca forma, dar mai ales continut, sa riste, sa dea cu capul, sa aiba curaj, sa se revolte în speranta ca în acest fel sarmanii oameni care îsi platesc biletele sa poata avea macar iluzia ca pe aceasta lume exista mai mult decât bani – stress – rutina – entertainement ieftin – frustrari materiale – rate la banci – serviciu – sefi – obligatii – corporatii – rutina – rutina – repetitie – rutina! Sa nu aiba parte venind în teatru de o alta forma de rutina, mai adusa din condei, mai învaluita.

Noi, cei care facem teatru, avem misiunea, chiar daca suna putin desuet, de a-i scutura, de a-i înalta, de a-i intriga, scandaliza, de a da cu ei de pamânt, de a le aminti ca nu sunt doar niste vite, niste obedienti care zilnic sunt obligati mai mult sau mai putin sa faca si sa înghita acelasi lucru ca mai apoi sa vina la teatru “sa se râda”, sa se relaxeze vizionând aproape acelasi spectacol în fiecare seara… aceeasi „Marie cu alta palarie“.
CUM? Oferindu-le PROVOCARI. Si în acest fel devenind EXEMPLE. De aceea, regizorul contemporan, asa cum îl înteleg eu, trebuie sa fie posesorul unei capacitati de a se reinventa mereu, un nelinistit perfect racordat la nevoia aproape dureroasa a acestor oameni pe care îi numim SPECTATORI, capabil de a oferi ALTERNATIVE la existenta lor mai mult sau mai putin cenusie si monocorda. Asta este ceea ce

numesc eu un ARTIST CONTEMPORAN. Omul care se cauta mereu pe sine, capabil sa scormoneasca dupa lucruri noi pe care nu le stiam despre el. Încercând pe propria piele acest exercitiu care tine de o interiorizare profunda, el va reusi mai apoi sa provoace celorlalti aceste senzatii salvatoare – singurul antidot artistic al alienarii descrise mai sus. Uneori trebuie ca acest ins, numit regizor, sa aiba curajul, capacitatea de a merge împotriva a orice, a celorlalti, a criticilor, chiar a spectatorilor si mai ales împotriva lui însusi în aceasta lupta. Unii vor spune din nou ca pentru spectatorul contemporan alienat singurul remediu este uitarea si confortul la teatru, care se obtin prin repetarea acelorasi retete de succes, nu nelinistea noului care sperie sau incomodeaza. Protestez vehement împotriva acestui gen de argument. Pe cei care practica acest tip de teatru incapabil de provocare, de deschidere spre altceva decât ce a fost sau ce au facut înainte i-as încadra în doua categorii – fricosii si escrocii patetici. Fricosii sunt cei care fac pe ei la gândul ca daca vor lasa reteta din mâna… la revedere succes la public sau de critica, iar escrocii patetici sunt cei care cu buna stiinta studiaza reactiile criticii sau ale publicului stiind ce miscare sa pastreze si sa refoloseasca pentru mai departe. Nimic nu se pierde, totul se conserva. Si conservat ramâne. Spectacole de serie la conserva, servite si dupa ce se împut si expira umplându-se de viermi.
Regizorul si spectacolul sau ar trebui sa fie ca un sarpe care în mod natural îsi înlatura fara regrete pielea moarta pentru o piele noua, stralucitoare; pielea moarta pastrata prea mult devine ceva oribil. Orice spectacol care seamana cu cel precedent, uzitând aceleasi retete, aduce a leprozerie fardata.

Tudor Istodor, Diana Cavallioti, Adina Zorzini, Toma Danila, Iulian Glita in spectacolul “Deformatii”, regia Marcel Top

Factorii ecuatiei de aur – CURAJ – RISC – PROVOCARE -, sunt pentru creatorul contemporan de teatru si nu numai ceea ce as numi, parafrazând si modificând titlul unei carti esentiale scrise de Mircea Eliade, „Shamanismul si tehnicile arhaice ale extazului“. Noi am putea vorbi de „tehnicile contemporane ale extazului“ (numiti-l cum vreti: Catharsys, Spectacol sau, cel mai simplu si mai bine, Emotie).
A nu se întelege ca atunci când formulez „teatru contemporan“ ma refer la regizorii care monteaza doar dramaturgi contemporani sau la teatrul alternativ, underground etc. Aceasta confuzie a devenit unul dintre pacatele generatiilor tinere din care fac parte, desi, ca sa fiu sincer, nu-mi place când se vorbeste prea mult despre generatii, pe scurt, nu cred în povestea cu „generatiile“ de aur, de argint, de fier sau cupru, tinere sau batrâne. Ma refer la artistul de EXPRESIE contemporana, adica acel individ care e în stare sa lucreze Shakespeare sau Sofocle cu acelasi elan si energie cu care lucreaza Sarah Kane, in-yer-face-theatre, David Mamet si altii, chiar daca e riscant a nu te fixa într-o anumita zona. În acest sens, un exemplu de regizor mi se pare a fi Andrei Serban, care reuseste sa „intrige“ cu fiecare spectacol, abordând teme, autori, chiar stiluri diferite, tocmai, cred, din dorinta de a fugi de rutina si de un stil anume care sa îl faca recognoscibil, încadrabil etc. Un regizor care se joaca, pentru ca indiferent cât am fi de sobri, la urma urmei, esenta teatrului e joaca iar joaca duce spre inventie, fixatia repetitiva duce spre senilizare.
Regizorul este un shaman din trecut, din prezent, din viitor. Adica un cautator. Un explorator. Cel care experimenteaza. „The one who drives you crazy“, cum îsi numeau amerindienii shamanii sau „The one who sets you free“. Ca shaman trebuie sa încerce în continuu în laboratorul de alchimie launtric si în afara lui combinatii de toate felurile, în special pe cele periculoase, care te pot ucide. Regizorul devine cel care testeaza-experimenteaza înainte sa îsi conduca tribul înspre acele experiente. Pentru aceasta, un regizor trebuie sa aiba, bineînteles, simtul ordinii, dar în aceeasi masura SIMTUL DEZORDINII, pentru ca în lumea de azi, în care traim, aceste principii coexista mai mult ca niciodata.
Cei mai interesanti creatori si cele mai interesante creatii izvorasc din rândul celor care stiu savalorifice „defectele“ celorlalti, ca si greselile personale. Regizorul contemporan este cel caruia nu îi e frica sa „greseasca“ cu ceilalti – adica cu actorii – si nici actorilor cu dânsul. Asta e ceea ce as numi libertatea de creatie la ordinea zilei în teatru. Lumea în care traim ne determina sa ne ascundem defectele, desi suntem plini de ele.

Trebuie sa parem cu totii neaparat fericiti, sa comunicam doar ceea ce credem ca ne avantajeaza si ce stim sigur ca va da rezultat, sa zâmbim mult, sa ne pupam pe bot între noi si pe cei sus-pusi în fund, în particular si în general.
Ca o paranteza, ma enerveaza personal acei oameni care se caznesc sa fie draguti si amabili pentru a obtine ceva, dragalasenia este ceva bun, frumos, atunci când originea ei vine pe cale naturala si dezinteresata. Când nu, ea se numeste pupincurism. Atât de des întâlnit în lumea artistica de azi, încât ar fi necesar ca o sursa inepuizabila de hârtie igienica sa cada în ghirlande dinspre cer spre oameni, având ca scop stergerea pe bot. România ar fi îngropata în ghirlande si suluri de hârtie igienica. Lasând anecdota la o parte si revenind, daca în lucrul pentru realizarea unui spectacol, creatorii sai nu sunt în stare sa se lepede de jihab-ul pudorii sau al fricii si mai ales de cel al ipocriziei, de a-si exterioriza defectele, slabiciunile, fricile, angoasele fata de ceilalti, acel spectacol este unul mort. Poate fi frumos, glossy, trendy, cum vreti, dar mort. Pentru ca îi lipseste energia esentiala, acel fluid invizibil launtric despre care teatrul poate vorbi subliminal. Sa nu uitam ca teatrul este oglinda lumii, care ajunge la spectatori, ignorând formele, în toate spectacolele bune.
Unele spectacole se nasc din ordine, altele din dezordine, nu exista reteta; retetele sunt periculoase; duc spre rutina si mai apoi spre boala, respectiv, moarte. Cea mai mare frica a lumii „competitive“ în care traim este frica de nereusita, frica de a claca, frica de a nu fi înteles… frica duce spre prudenta, iar prudenta, din pacate (vorba unui poet ale carui scrieri ar trebui sa fie de capatâi pentru un cautator-artist, Bukowski pe filiera Rimbaud, „prudenta este o baba batrâna si scofâlcita careiaîi face curte neputinta“.
Fericiti sunt cei care au avut experiente, dar si cei care nu le-au avut si sunt deschisi spre cele noi, fericiti sunt cei care au curaj si cei care cauta în continuu sa se redescopere. Pentru ca în general, ca sa fiu concret, mai toti regizorii cânta pe aceeasi struna, le e frica sa încerce si celelalte corzi… cânta pe aceeasi coarda pâna aceasta cedeaza si se rupe, apoi o înnoada si o reînnoada la nesfârsit, precum cei care îsi fac nod la aceeasi batista ca sa nu uite nodul facut ieri… Cred ca la mijloc sta lipsa de curaj, angoasa de a nu intra în jungla – pe cât de periculoasa pe atât de fascinanta -, a teatrului… asa ca prefera sa stea la liziera, ca într-o pensiune de fete sau un azil de batrâni, servind publicului compoturi de contrabanda, contrafacute, uitând ca fructele proaspete sunt în jungla, în copacii sub care dorm tigri, serpi, lincsi, sconcsi… Uneori publicului mai trebuie sa îi dai si fiere, cucuta sau otrava, marijuana, halucinogene, sarmale, nu doar conserve de serie, altfel se senilizeaza si îi cad dintii, parul si cine mai stie ce organe vitale… Facultatea curajului este o arta, precum si dimensiunea riscului… o arta care se învata într-un singur fel… încercând din tot si din toate atât în dimensiunea artistica, dar mai ales în cea existentiala (vezi Giorgio Strehler)… Pentru un regizor, care este un SHAMAN, adica cel care încearca pericolul înainte sa-si calauzeasca tribul, uneori cu maceta, alteori cu mâinile goale, cele doua planuri sunt unul si acelasi… asa cum mi-a spus si un batrân din Creta, fost capitan de vas, bunicul unui prieten hystrion grec, un palicar dement, fascinat de Petru cel Mare al Rusiei: „înainte sa fii tar ar cam trebui sa încerci cât mai multe pentru ca de facut n-ai cum sa le faci pe toate, dar ai datoria fata de tine si ceilalti ca macar sa încerci“… Pe batrânul acesta care a batut toate marile si oceanele pâna la cei optzeci de ani ai sai, „Ocean Shaman“, asa l-am numit, ar trebui sa îl invit sa conduca un workshop. Cunoscându-l si hoinarind cu vechea lui barca vara aceasta prin Mediterana, mi-am adus aminte de ceea ce spunea Grotowski: „înainte de a învata sa jucam, ar trebui sa învatam sa traim“. Adica sa încercam, sa ne azvârlim, sa gresim, sa urlam, sa tacem, sa ne aventuram sau, citându-l pe unul dintre ultimii artisti boemi români în viata, Alexandru Repan, shaman de vita dâmbovitean atemporala, „sa tâsnim“.

Lydia Dimitriadi, Giannis Mylonas, Noni Kioutzouki, Makos Zisis in spectacolul “Hamlet”, regia: Marcel Top

Îmi vine în minte acum imaginea omului pe care am încercat sa îl uit mereu, imaginea care m-a urmarit mereu, înca de la doisprezece ani, atunci când practic dupa moartea parintilor sai, s-a nascut din nou, într-o lume careia a învatat sa-i îmbratiseze frumusetile, dar si urâtul, estetismul, dar si mizeria, imaginea unui om care a trait într-un apartament saracacios si distrus din Baia Mare, de multe ori fara hrana, fara curent electric, fara caldura, taiate în mod frecvent si perioade îndelungate, care ajunsese la paisprezece ani sa-si împarta existenta cu hotii si curvele care îl întretineau si cu care îsi împartea habitatul, fiind singura solutie de supravietuire în acele conditii extreme, un om pe care cartile, muzica, dragostea l-au salvat de promiscuitate si de cea mai cumplita mizerie, dar care e multumit pentru ca a cunoscut aceasta promiscuitate si mizerie, pentru ca altfel nu si-ar fi putut permite vreodata sa vorbeasca nici în teatru, nici aievea despre ele, adica despre CONDITIA UMANA. Un om care continua sa traiasca asa cum a trait, între extreme, pe muchie de cutit, care continua sa iubeasca cu aceeasi pasiune oamenii, carora le dedica întotdeauna spectacolele sale, pentru unii frumoase, pentru altii urâte.
Un om care a visat si continua sa viseze. Un om al experientelor. l

Imaginea acestui om este imaginea mea. Iar aceastã imagine a durerii, a extazului, a senzualitãtii si a mizeriei, a vietii si a mortii, a extremelor contopite îmi este tatuatã adânc în viscere si în sânge. Atât de adânc încât atunci când aceastã imagine, oglinda rasfrântã dinlãuntrul meu naste un spectacol, discursul devine unul pur senzorial dincolo de concepte, cuvinte, teorii.
Ca regizor nu sunt altceva decât umila reprezentare a experientelor pe care le-am trãit, le voi trãi si fatã de care voi fi tot timpul deschis.
Iar teatru fac pentru cã Lumea este reprezentarea mea.

Dedic aceastã scriere tuturor celor care cred în mine, dorindu-mi binele, dar si celor care nu au crezut si continuã sã nu creadã, dorindu-mi rãul. Paradoxal, acestia din urmã au fost si sunt stimulii mei de nãdejde.

miercuri, 23 iunie 2010

Cronica preluata din "Ziarul national"


Cînd Marius Bodochi e cel mai bun Salieri


Am fost să văd „Amadeus“, o adaptare după piesa lui Peter Shaffer şi scrisorile lui Mozart, în regia lui Marcel Ţop. Sigur că m-am dus cu preconcepţii, cum altfel? Doar am văzut cu mulţi ani în urmă mult premiatul film al lui Miloš Forman, unde F. Murray Abraham a făcut un rol excepţional pentru care, la rîndu-i, a luat un Oscar din cele opt pe care le-a primit în 1985 filmul. Şi astăzi am în memorie, nealterate, secvenţe impresionante. Două lucruri m-au încîntat înainte de a ajunge la spectacol: faptul că partitura lui Antonio Salieri îi este încredinţată lui Marius Bodochi şi că acest proiect aparţine Studioului Experimental de Operă şi Balet „Ludovic Spiess“ din cadrul Operei Naţionale Bucureşti.

Un spectacol experimental de referinţă

Spectacolul a început în forţă în foaierul Operei, cu un monolog vibrant al lui Salieri care ne-a invitat să-l însoţim. Am ajuns în Foaierul Galben, unde a avut loc reprezentaţia. Scena în mijloc, la o jumătate de metru de spectatorii care practic o înconjurau. Scenografia, perfectă, adică esenţializată, este semnată de Divrician. Costumele, concepute de Anca Cernea şi realizate de Romaniţa Iovan şi Mihaela Drafta, splendid adecvate viziunii regizorale. Ajungînd aici, trebuie să vă spun că aceasta m-a uimit de-a dreptul fiindcă este complet detaşată de cea hollywoodiană şi o găsesc extraordinară. N-am văzut actori „condamnaţi“ la bine sau rău, la clişee într-un cuvînt. Spectacolul este viu, iar oamenii de pe scenă sînt verosimili, autentici, adevăraţi. Monstrul Salieri nu există. Marius Bodochi îl umanizează profund, ca într-un antic ritual de purificare, dîndu-i forţa trăirii profunde a dramei sale, nicidecum punîndu-l facil în vreo ramă prestabilită.
Evoluţia tuturor personajelor este cheia succesului acestui spectacol care cu siguranţă va rămîne de referinţă atît pentru marele Bodochi, cît şi pentru Răzvan Oprea (Mozart), care face un rol plin de prospeţime şi dinamism, absolut excepţional, dar şi pentru soprana Simonida Luţescu (frumoasa şi versatila Caterina Cavallieri), mezzosoprana Mihaela Işpan (o Constanze adorabilă), Şerban Cristache, Vasile Chişiu ori Marius Boloş. Pianista Lidia Butnariu şi cvartetul de coarde „Resonance“ (sub bagheta dirijorului Ciprian Teodoraşcu) au făcut ca geniul lui Mozart să fie o prezenţă aproape materială. Marius Bodochi este un Salieri fenomenal, susţinînd sublim uriaşa încărcătură emoţională a spectacolului, dar sentimentul de întreg, complet, fără rest se datorează fără îndoială întregii distribuţii şi regizorului deopotrivă.

Sofia Mändel

http://www.ziarulnational.com/stiri/La-zi/1277223200-C-nd-Marius-Bodochi-e-cel-mai-bun-Salieri



Articol preluat din ziarul "Ring"


"Amadeus" va invita la Opera Nationala

Participa la inchiderea stagiunii la SEOB

Astăzi, Opera Naţională vă invită la un spectacol prezentat de Studioul Experimental de Operă şi Balet „Ludovic Spiess”. „Amadeus”, în regia lui Marcel Ţop, se va desfăşura începând cu ora 18.30.

Evenimentul marchează închiderea acestei stagiuni a Studioului Experimental de Operă şi Balet şi îi aduce pe scenă pe actorii Marius Bodochi şi Răzvan Oprea, soliştii Simonida Luţescu, Mihaela Işpan, Şerban Cristache, Vasile Chişiu şi Marius Boloş, pianista Lidia Butnariu, cvartetul de coarde „Resonances”, corul de copii ONB şi dirijorul Ciprian Teodoraşcu. Opera „Amadeus”, scrisă de Peter Shaffer, prezintă viaţa lui Mozart, o luptă aprigă între geniu şi mediocritate, dezvoltată în cadrul a trei puncte de vedere, cel al lui Salieri, al lui Mozart şi cel al muzicii ca element sublim. Spectacolul, asezonat cu contraste puternice, aduce în atenţia publicului războiul lui Salieri împotriva lui Mozart, cel supranumit „vocea lui Dumnezeu”.

Astfel, cei care doresc să petreacă o seară culturală sunt aşteptaţi, începând cu ora 18.30, la Opera Naţională pentru un spectacol de excepţie în regia lui Marcel Ţop. Preţul unui bilet este în valoare de 26,50 lei. Tichetele pot fi achiziţionate on-line, de pe site-ul bilet.ro sau de la casa de bilete a Operei Naţionale.

Marian Enea

luni, 31 mai 2010

Cronica a spectacolului "Amadeus",aparuta in "Curentul International" si "New York Magazine"


AMADEUS
REGAL MARIUS BODOCHI LA OPERA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI

autor: Mihaela Dordea


Mozart şi Salieri…Inocenţă şi păcat. Ispăşire…

De secole, milenii chiar, creştinismul îşi susţine teoria despre păcat, cea cu oaia rătăcită şi răscumpărarea prin penitenţă. Cu siguranţă, este o metodă evoluată faţă de modul păgân de a simţi, a practica şi mai ales a sancţiona păcatul. Mă întreb dacă nu cumva, practicile exterioare impuse de penitenţa creştină gen mătănii, rugăciuni, post, nu oferă acestei operaţiuni un aer de contract, de „do ut des”, un fel de târg , de aranjament formal. Sigur, există şi aici remuşcare şi părere de rău, altfel ele nu ar avea nici loc şi nici rost.

Totuşi, penitenţa reală, cea care se naşte din conştiinţa că ai greşit, că ai săvârşit un păcat faţă de lume, faţă de tine însuţi, este chinul tantalic de a răbda. Astfel de „plăţi” nu sunt nici catalogate, nici tarifate în coduri. Răscumpărăm suferind. Noi, în noi, cu noi, pentru noi înşine.
Suferinţa răscumpărării nu are limite prestabilite. Sorocul ispăşirii nu este ca în canoanele creştine, împlinirea unui anume stoc de acţiuni, catehisme legiferate şi tarifate, nu! Termenul este cu totul altul! Durata genului de ispăşire lăuntrică poate fi de o zi, o lună, un an sau o viaţă. Pentru că niciodată nu putem şti când vine acel moment în care cel ce ştie care e vina şi câtă, iartă.

În lista martiriurilor posibile, acest tip de ispăşire este cel mai dramatic şi da, cel mai nobil.
Iată cu ce ne întâlnim în spectacolul prezentat de Studioul Experimental de Opera şi Balet „Ludovic Spiess” din cadrul Operei Naţionale Bucureşti, în colaborare cu Fundaţia Ileana Mustatză, pe textul lui Peter Schaffer, „ AMADEUS”, în regia unui tânăr artist care a impresionat prin viziunea pătrunzătoare în sufletul şi mintea umană, atât de întortocheate, Marcel Ţop.

Se vorbeşte despre un destin necruţător al lui Mozart. Despre o viaţă frântă prea devreme în condiţii pe care nu le vom elucida poate niciodată.

Drama însă nu se consumă aici şi acum, la moartea compozitorului. Drama începe odată cu primele sale compoziţii ascultate de Salieri, compozitor care poate, deşi îi este greu, să recunoască valoarea tânărului său confrate, dar se luptă cu tentaţia de a-l distruge. Şi o face treptat, treptat. Cel puţin aşa spun gurile rele ale vremii. Drama însă va ajunge la apogeu după ce Mozart nu va mai fi. Pură geometrie emoţională, generatoare de sensuri morale.
Moartea e prin natura ei ceva senzaţional, în comparaţie cu cotidianul vieţii obişnuite. Salieri reuşeşte o inversare categorică de situaţii. Ceea ce se întâmplă cu el după ce se consumă moartea lui Mozart devine cu adevărat senzaţional. Efortul de a trece, de a supravieţui, măcinat de spaime şi rătăciri , de lupta lăuntrică, cu tine însuţi pentru o ispăşire numai de tine ştiută, devine un efort moral de fiecare clipă, un efort dramatic, senzaţional. Şi Marius Bodochi, exprimă toate aceste stări, într-o evoluţie de excepţie, făcând un Salieri dramatic, ironic, înspăimântat, pierdut uneori în căutarea unui răspuns…Oare îl va găsi vreodată?
În Amadeus avem de-aface cu un Salieri hărţuit de îndoieli, de disperare, în anumite momente, dar dureros de conştient de neputinţa sa ca individ în faţa evidenţei, şi chiar, gândeşte el, ca artist.

Marius ne dezvăluie nouă, spectatorii săi, un Salieri care pune în discuţie anumite îndoieli, anumite spaime, dar şi o luciditate specială, şi mai ales, face ca noi să vedem nu doar o conştiinţă împovărată cât şi, sau mai ales, o anume măreţie.

Marius Bodochi este unul dintre puţinii, rarii actori care au forţa să exprime cu atâta eleganţă un astfel de personaj. El reuşeşte să evoce plastic şi dramatic epoca, eroul şi destinul său în pofida unei opere care încearcă să prindă într-o frântură de timp vasta structură simfonică a unei vieţi, a unui suflet. Aş spune despre Marius Bodochi că este un artist, un creator al imaginii din toate unghiurile ei, psihologic, până la identificare fizică, prin puterea de expresie, prin nuanţele subtile pe care numai un mare artist le sesizează la un personaj de factura lui Salieri.

Dincolo de regalul oferit de Marius Bodochi, în Amadeus avem muzică. Muzică de calitate. Mozart şi da, Salieri.

Soliştii Operei Naţionale Simonida Luţescu, Mihaela Işpan, Vasile Chişiu, Marius Boloş acompaniaţi de un grup de muzicieni din orchestra operei, având ca dirijor pe Ciprian Teodoraşcu, unul dintre cei mai distinşi dirijori ai ONB, în regia muzicală a lui Dan Ardelean, creează o atmosferă cu efecte lirice de mare calibru în cadrul acestui spectacol complet şi complex.

Şi, da, Marius Bodochi are veleităţi lirice şi el, cântând o arie.

Mozart. Un personaj care schimbă puţin atmosfera, aducând o pată de culoare, aş spune, o anume relaxare tensiunii din scenă, în ciuda finalului necruţător, Mozart este interpretat de un tânăr actor, care se străduieşte să susţină partitura alături de titan, Marius Bodochi, şi , laudă lui, reuşeşte să ne convingă că este un actor plin de pasiune, cu talent, şi mai ales cu poftă de joc, şi da, de ce nu, de joacă, Răzvan Oprea.

Atmosfera de epocă, cu uşoare aluzii la burlesc, este creată de costumele create de Anca Cernea şi realizate de Romaniţa Iovan si Mihaela Drafta.

Decorul simplu, dar cuprinzător, un decor care nu încarcă scena şi nu încurcă povestea, este semnat de Daniel Divrician.

Spectacolul este unul dintre cele pe care le ţii minte, cu care pleci acasă, şi despre care ai tendinţa să vorbeşti multă vreme după ce l-ai văzut. Impresionant din punct de vedere regizoral, Amadeus începe în foaierul Operei , loc cu adânci semnificaţii lirice, apoi Salieri ne invită sus, ca să nu rămână singur , pradă temerilor de o viaţă, epuizat de întrebarea la care nu va afla niciodată răspunsul: oare are vreun amestec în moartea lui Mozart?
Chiar aşa: are?....

cronica preluata de pe Curentul International

duminică, 30 mai 2010

Marius Bodochi-Salieri si fotomodelul Alina Puscas-Mozart in pictorialul realizat pentru revista CSID





Costumele din spectacolul “Amadeus”, regia Marcel Top, Opera Nationala Bucuresti
Design costume: Anca Cernea
Realizare costume: Romanita Iovan si Mihaela Drafta
Pictorial de: Cristina Nichitus
Fashion editor: Madalina Dragoi
Make-up artist: Adriana Haloiu, Dior Romania
Hair stylist: Cristina Toana
Asistent hair stylist: Cati Matei
Sedinta foto realizata pentru pictorialul de moda al revistei “Ce se intampla, doctore?”

marți, 11 mai 2010

Datele urmatoarelor reprezentatii cu spectacolul "Amadeus", Opera Nationala Bucuresti, Foaierul galben

Urmatoarele reprezentatii cu spectacolul "Amadeus":

15, 22 iunie, ora 18:30



Biletele se pot cumpara de la casa de bilete a Operei Nationale Bucuresti zilnic, intre orele 10-13 si 14-19.
Informatii legate de biletele la spectacolele ONB se pot obtine la numarul de telefon +4021 313 18 57.
Nu se pot face rezervari.
Plata se poate face numai în numerar.
Biletele se mai pot cumpara si prin intermediul www.bilet.ro,
precum si in reteaua de magazine partenere (lista acestor magazine este trecuta pe site-ul www.bilet.ro)

Sponsori si parteneri ai spectacolului "Amadeus" de la Opera Nationala Bucuresti








joi, 15 aprilie 2010

Fotografii realizate pentru pictorialul de moda al Csid- Marius Bodochi, Simonida Lutescu, Vasile Chisiu si fotomodelul Alina Puscas


Costume din spectacolul "Amadeus"
Design costume:Anca Cernea
Realizare costume: Romanita Iovan si Mihaela Drafta
Pictorial de: Cristina Nichitus
Fashion editor: Madalina Dragoi
Make-up artist: Adriana Haloiu, Dior Romania
Hair stylist: Cristina Toana
Asistent hair stylist:Cati Matei
Multumim revistei Csid, www.csid.ro

Sedinta foto realizata de revista Csid..."making of"

Costumele din spectacolul "Amadeus", regia Marcel Top, Opera Nationala Bucuresti
Design costume:Anca Cernea
Realizare costume: Romanita Iovan si Mihaela Drafta
Pictorial de: Cristina Nichitus
Fashion editor: Madalina Dragoi
Make-up artist: Adriana Haloiu, Dior Romania
Hair stylist: Cristina Toana
Asistent hair stylist: Cati Matei
Sedinta foto realizata pentru pictorialul de moda al revistei "Ce se intampla, doctore?" www.csid.ro

luni, 5 aprilie 2010

Impresii de spre spectacolul Amadeus, preluate de pe blogul http://locapersiempre.blogspot.com



miercuri, 24 martie 2010


O seara la opera



Aseara am primit o invitatie la opera, invitatie pe care trebuia sa o onorez de saptamana trecuta. Am incercat sa ma eschivez si sa caut o sumedenie de motive pentru a nu merge, deoarece spectacolul nu ma atragea, fiind vorba de Mozart.
Amadeus este mai mult decat opera si mai mult decat teatru.
Este o combinatie speciala de Simonida Lutescu si Marius Bodochi. Da, este opera si teatru intr-un spectacol cu arii din "Cosi fan Tutti" (o opera destul de greu de urmarit singura), "Don Giovanni", "Rapirea din serai", "La Nozze di Figaro".
Cei pentru care opera nu este un gen preferat vor avea supriza sa urmareasca un spectacol de teatru pe muzica lui Mozart si sa asculte opera pe o scena de teatru. Deliciul acestui spectacol pus in scena de Opera Nationala Bucuresti il face regia mai putin conventionala.
Este un spectacol aproape de public, un spectacol interactiv, o altfel de opera.
Va recomand cu caldura sa mergeti la opera, chiar in blugi si tricou, fracul nefiind obligatoriu, sa lasati mall-urile deoparte pentru o seara, sa uitati ca aveti bilete la Metallica sau Rammstein si sa dati 26 Ron la un spectacol de opera si teatru. Si daca nu va place opera, cu siguranta o sa va placa soprana Simonida Lutescu.

Vestea buna este ca or sa plece in turneu prin tara, deci nu ne bucuram de ei numai noi, bucurestenii.

Va las in compania lui Amadeus...

marți, 23 martie 2010

Simonida Lutescu, Marius Bodochi si Vasile Chisiu




Costume din spectacolul "Amadeus", regia Marcel Top, Opera Nationala Bucuresti
Design costume: Anca Cernea
Realizare costume: Mihaela Drafta si Romanita Iovan
Pictorial de: Cristina Nichitus
Fashion editor: Madalina Dragoi
Make-up artist: Adriana Haloiu, Dior Romania
Hair stylist: Cristina Toana
Asistent hair stylist:Cati Matei
Pictorial de moda realizat pentru revista "Ce se intampla, doctore?"

vineri, 19 martie 2010

Cronica a spectacolului "Amadeus"- preluata de pe Radio Romania muzical

''Amadeus'' - o nouă premieră

Joi, 4 Martie 2010 , ora 10.13
O nouă premieră - 2 martie 2010, în Foaierul Galben al Operei Naţionale Bucureşti, seria spectacolelor din cadrul Studioului Experimental de Operă şi Balet "Ludovic Spiess". Amadeus este rezultatul împletirii muzicii lui Wolfgang Amadeus Mozart cu fragmente extrase din piesa de teatru omonimă, semnată de Peter Schaffer, dar şi din corespondenţa compozitorului austriac.

Pusă în scenă de tânărul regizor Marcel Ţop, iniţiativa a însemnat totodată şi o dovadă că din cinci solişti ai Operei bucureştene, membrii unui grup coral şi cei ai unui cvartet cu pian - conduşi dirijoral de Ciprian Teodoraşcu, poate fi construită o poveste melancolic-tragică, în care nu ştii sigur cine este "victima" - Mozart sau Salieri? - personaje ce au fost interpretate de actorii Răzvan Oprea, respectiv Marius Bodochi.

Un spectacol despre invidie şi mediocritate la intensitate maximă, în care actorul Marius Bodochi - pe care am avut prilejul să-l admirăm şi în postura de cântăreţ - a reuşit să se transforme, aparent foarte uşor, dintr-un Salieri bine intenţionat şi serviabil într-unul răzbunător, capabil să ucidă. Dacă ar trebui să rezum spectacolul "Amadeus" în câteva cuvinte, le-aş alege pe următoarele: expresivitate, forţă şi profesionalism.


Alexandra Cebuc

miercuri, 17 martie 2010

Impresii despre spectacolul Amadeus, preluate de pe http://andibob.wordpress.com

Ritualurile invidiei. Martiriul perfectiunii


1. UN SALIERI OARECARE. Am putea să-l numim Peter Schaffer. Scrie acest dramaturg englez o piesă în care fictionalizează o rivalitate legendara, dorind să impună un zvon despre moartea lui Mozart. L-a impus. A scris o piesă atât de bună încât, azi, în afară de exegetii seriosi ai acestui compozitor, mai toată lumea crede că Mozart a fost otravit.

2. UN SALIERI SPAȚIAL. Ar apărea la balcon… ca o fantomă, la finalul reprezentatiei, sinele creator in lupta cu nimicnicia umana care-l saboteaza. Piesa lui Schaffer, dar în regia sa surprinzator conturată de ingeniozitatea cu care mizanscena marchează spatii spirituale, folosind geometriile elegante ale Foaierului Galben al Operei Nationale din Bucuresti. Părelnicul Marcel Țop, cel care a mânuit cu foarte mare grijă licenta dramaturgică a lui Schaffer. Țop nu crede zvonul, dar întelege perfect cantitatea de rivalitate artistica dizlocată de jocul sugestiilor.

3. UN SALIERI MAI MARE DECÂT UMBRA SA. Senzualitatea naturala a acestui actor transcende rolul pe care maturitatea si inteligenta sa scenică îl stăpânesc cât se poate de bine. Dar…cine a mai pomenit un Salieri care să vorbească despre abstinentă si renuntare la plăcerile vietii în favoarea creatiei, despre propria sa meschinărie în preajma miracolului componistic mozartian si, totusi, să fie privit cu plăcere si totală întelegere?? Un contre-emploi atât de inspirat induce simpatia publicului pentru personajul detestabil, care tot încearcă să-si justifice puseele de mediocritate asumată printr-o noblete sufletească…ascunsă!! Marius Bodochi străluceste si în rolul unui martir al perfectiunii. Al celui care întelege Geniul în umbra căruia trăieste, dar care nu îl poate accepta. ‘Focul ce nu se stinge niciodată…’
Înainte de a-i critica singura neglijenta din această piesă, trebuie să omagiez extraordinara generozitate cu care MB îi ajută pe toti colegii săi: atentia pe care le-o acordă, finetea cu care jocul său intră în umbră uneori, pentru a le permite si lor să strălucească (Răzvan Oprea, magnific în scena Requiem-ului, vocea Simonidei Lutescu – un ‘elixir al dragostei’, iar prezenta sa scenica ... fascinanta).

4. CÂRCOTELI. Doar pronuntia cuvintelor italiene era defectuoasă la Salieri. Tocmai la personajul care trăise până la 16 ani în Italia? Ar mai fi un defazaj la scenografie (fundal neinspirat, probabil dorea să sugereze 2 coloane de marmură?). În rest, această piesă celebrează inteligenta dramaturgică, muzica divină si anxietătile creatoare.

marți, 16 martie 2010

Articol despre spectacolul Amadeus, preluat din ziarul Ring

Mirela Pipirig 16.03.2010

„Amadeus”, in regia lui Marcel Top

REGAL. Spectacol de exceptie la Opera

http://admin.ziarulring.com/images/upload/cultura/amadeus-in-regia-lui-marcel-top-434x326.jpg
Opera Naţională Bucureşti vă invită astăzi la spectacolul „Amadeus”, ce reuneşte textul omonim semnat de Peter Schaffer cu scrisorile lui W.A. Mozart şi muzica celebrului compozitor.

Evenimentul se va desfăşura în foaierul galben al Operei, începând cu ora 18.30. Sub bagheta tânărului regizor Marcel Ţop, studioul Experimental de Operă şi Balet “Ludovic Spiess” în colaborare cu Fundaţia „Ileana Mustatză“ propune publicului o întâlnire extraordinară cu muzica lui Mozart, ce va fi reunită cu textul piesei de teatru „Amadeus”, de Peter Schaffer.

Spectacolul, care prezintă traseul unui destin necruţător plecând de la biografia marelui compozitor, îi va avea în distribuţie pe actorii Marius Bodochi (Salieri) şi Răzvan Oprea, în rolul lui Mozart. În ceea ce priveşte partiturile, acestea vor fi interpretate de soliştii Operei Naţionale Simonida Luţescu, Mihaela Işpan, Şerban Cristache, Vasile Chişiu şi Marius Boloş. Artiştii vor fi acompaniaţi de pianista Lidia Butnariu. Astfel, cei care sunt admiratorii celebrului compozitor sunt aşteptaţi la o întâlnire extraordinară cu muzica lui Mozart şi povestea sa de viaţă.

A câştigat premiul pentru cea mai bună regie
Marcel Ţop este unul dintre regizorii apreciaţi atât de public, cât şi de critici. Încă din 1998 a câştigat premiul pentru cea mai bună regie cu piesa „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă”, de Horia Lovinescu. De asemenea, în 2006 a câştigat premiul pentru cel mai bun spectacol cu „Edmond”, la Gala „Comedia ţine la tineri”.

vineri, 12 martie 2010

Fotografii din spectacolul Amadeus, regia Marcel Top, Opera Nationala Bucuresti

Foto: Simina Cojocaru, FIM


Foto: Simina Cojocaru, FIM







Foto: Adi Tudose, ONB


Foto: Simina Cojocaru, FIM


Foto: Adi Tudose, ONB


Foto: Adi Tudose ONB





Foto: Simina Cojocaru, FIM


Foto: Simina Cojocaru, FIM


Foto: Simina Cojocaru, FIM


Foto: Simina Cojocaru, FIM


joi, 11 martie 2010

Data urmatoarelor reprezentatii cu spectacolul "Amadeus"

Urmatoarele reprezentatii cu spectacolul "Amadeus"
16 martie 2010, ora 18:30
23 martie 2010, ora 18:30

vineri, 5 martie 2010

Aplauze la premiera spectacolului Amadeus, 2 martie 2010



Impresii despre Marius Bodochi in spectacolul Amadeus, preluate de pe saitul http://mariusbodochi.wordpress.com, sait intretinut de fanii actorului

Va spuneam saptamana trecuta ca la cat de greu s-a nascut spectacolul asta sigur va iesi ceva minunat. Nici macar nu banuiam despre ceea ce avea sa fie vorba :) desi ma asteptam sa fie ceva foarte special si asta din cauza ca regizorul spectacolului este Marcel Top. Mai vazusem doua spectacole de-ale lui si de fiecare data am fost incantata de rezultat. Cateva cuvinte despre spectacol o sa va spuna chiar Marcel. ;)

Eu o sa va spun doar cateva din lucrurile care m-au impresionat:

  • In primul rand ideea de a face un spectacol interdisciplinar teatru si muzica in acelasi loc, e ceva cu totul special trebuie vazut, cuvintele mele sunt prea sarace ca sa exprime si apoi fiecare simte intr-un anumit fel, pentru mine a fost o bucurie totala, nu am mai vazut asa ceva pana acum, dar ma bazez pe Marcel Top ca o sa mai vad ;)
  • Faptul ca spectacolul incepe in foyerul verde de la parter si spectatorii urca in sala impreuna cu gazda, Salieri
  • Un detaliu extraordinar care mi-a placut e scaunul cu rotile modificat: spatarul este inlocuit cu un violoncel :) superba ideea
  • O surpriza extraordinara a fost Razvan Oprea ca actor imi place dar nu stiam ca are o voce asa de frumoasa :)
  • A si legat de asta si Marius a cantat, daca ati vazut “Regina mama” sigur l-ati auzit :) dar aici este pus in valoare de o partitura destul de bogata la capitolul canto. ;) Ar fi putut fi si solist la opera daca nu alegea actoria. :)
  • Interpretarea lui Marius toata dar m-a impresionat mult in partea de inceput cu Salieri batran. Interpretarea lui este extraordinara, iti trebuie multa munca sa tremuri din toate incheieturile sa ai ticuri de om batran sa te misti ca un om batran.
  • Costumele. :D Chiar vreau o poza cu Marius in costumul din Amadeus :lol: poate ma aude cineva acolo sus ;)

Si ar mai fi si altele dar cum n-am prins un loc foarte bun am pierdut mare parte din interpretare si nu vreau sa bat campii. Cel putin am stat langa muzicieni si asta m-a facut fericita. Data viitoare o sa am grija sa prind un loc cu mai multa vizibilitate. Aici ar fi ceva de spus ca nu sunt locuri numerotate deci daca te bagi in fata apuci loc bun daca nu, nu. Eu daca eram printre organizatori numerotam locurile, in felul asta impresia lasata publicului ar fi fost mai buna din punct de vedere al organizarii. :D Dar pe total spectacolul este foarte bun si merita sa-l vedeti, mai ales daca va place muzica pentru ca e cu foarte multa muzica. Din punctul meu de vedere mica lipsa din organizare se poate trece cu vederea daca te gandesti la castigul afectiv pe care il ai dupa asa un spectacol.

Sper ca v-am facut curiosi si ca o sa mergeti sa-l vedeti. Mai jos gasiti distributia.

Urmatoarele reprezentatii sunt la Opera Nationala marti 16 si 23 martie.

Blogul oficial al spectacolului il gasiti aici.

Biletele le puteti lua de la casa de bilete de la Opera sau de pe bilet.ro.