Cronica a spectacolului "Amadeus" preluata de pe artactmagazine.ro

Subtila otravă a societății
de Cristina Rusiecki

Cine ar fi crezut că tînărul furios care își scuipa incendiar revolta acum cîțiva ani la Teatrele ACT și ARCA prin Natural Born Fuckers și care a regizat pînă de curînd texte americane explozive sau autohtone, de dramaturgie a cotidianului, la Teatrul LUNI de la Green Hours și la Comedie va ajunge să monteze la Opera Națională București? E drept că același regizor, Marcel Țop, a pus anul trecut în scenă (una din Atena, de data aceasta) și Hamlet. Mai mult, cine ar fi crezut că Răzvan Oprea, actor care infiltra grămezi de ironie - în același Natural Born Fuckers de Eric Bogosian -, în personajul mîndru de desăvîrșita sa perfecțiune falică, va ajunge să-l joace pe Mozart? Spectaculoase sînt căile artei! Ca și distilările succesive ale lui Marcel Țop, după cum se vede pe îndelete în Amadeus, producție a Studioului Experimental de Operă și Balet „Ludovic Spiess”, după Peter Shaffer, cu inserții din scrisorile lui Mozart și fragmente generoase din creațiile compozitorului.

Publicul, familiarizat deja de celebrul film al lui Milos Forman cu relația sinuoasă dintre Mozart și concurentul său, rămîne în spaţiul de instalare, în foyerul Operei, unde Salieri interpretat de Marius Bodochi se folosește de toate tehnicile de captatio. Actorul interacționează plăcut cu spectatorii pe care îi seduce din cîteva mișcări pentru ca apoi să-i conducă pe scările Operei pînă la locul unde se joacă. Discursul său are o permanentă tușă ironică și autoironică. Își mărturisește obsesia mozartiană, își rezumă relația cu Dumnezeu și oferă cu generozitate spectatorilor din prăjiturelele după care e mort: „Sfîrcurile Venerei”. Substratul ludic nu se estompează nici un moment. Regizorul concepe articulații fine între teatru și splendida muzică mozartiană interpretată de Simonida Luțescu (cu ținută impozantă și spectaculoasă), Sorana Negrea (o apariție zglobie, senină și caldă în Constance), Vasile Orheian, Vasile Chișiu și Marius Boloș, cu participarea cvartetului de coarde „Resonnances” al ONB (dirijor, Ciprian Teodorașcu). În spaţiul ocupat de două jilțuri (decor Dan Divrician), personajele apar în costumele concepute de Anca Cernea, care combină incitant accentele de epocă, glamour și pop.

Trecerile sînt imperceptibile, teatrul își lichefiază emoțiile în atmosfera înaltă a muzicii iar vraja spectacolului se răspîndește pas cu pas. În ce constă doza de teatru de calitate? În atenția acordată relațiilor nuanțate, discret susținte din umbră de regizor, dintre cei doi protagoniști. Porția de viață adusă în prim plan e palpabilă la cei doi oameni în carne și oase, care vorbesc atât de natural la Operă. Etalîndu-și stîngăciile (Mozart) și sufletul mic (Salieri), ei reproduc întreaga simfonie a condiției umane care listează nivelurile intermediare de la ființă la cer. Cu vocea sa bine lucrată, avînd de fiecare dată tonalitatea potrivită, consonantă cu spaţiul Operei, Marius Bodochi știe să valorizeze șoapta, să schimbe intensitatea, să transplanteze cu ușurință atributele teatrului înalt, clasic, în noul tip de spectacol conceput de Marcel Țop. El rămîne amfitrionul absolut al serii. De energia și talentul său depinde ceea ce se transmite spre public. Iar tușa cea mai pregnantă a lui Salieri e o preaumană ambivalență: de o parte ticăloșia și apăsarea geniului mozartian pe care o păstrează și după moartea concurentului; de cealaltă parte, remușcările și grija față de Mozart bolnav, epuizat în ultima perioadă a vieții, pe care îl ajută la Recviem, scriind după dictare notele. Ipocrizia, meschinăria și pala de omenie se îmbină perfect duplicitar și deloc tezist în acest personaj modern.

Dar, dincolo de faptele care compun biografia lui Salieri, de invidia muzicianului mai puțin hărăzit, spectacolul lui Marcel Țop face saltul clasic, de la particular la general. Din micile mîrșăvii ale unor asemenea personaje cu tușă umană - dintre care unii sînt ticăloși, alții doar limitați (ca Împăratul care consideră că în compozițiile lui Mozart sînt prea multe note), unii sînt răi și stupizi, alții doar indiferenți față de perla de lîngă ei -, se conturează complotul inconștient al celor mulți care dau o mînă de ajutor la prăbușirea celui mai talentat dintre ei. Oricînd și în orice condiții cel înzestrat trebuie nimicit, chiar dacă această nimicire se produce pasiv, prin lipsă de ajutor și solidaritate. O conjurație instinctivă, nu totdeauna formulată explicit, se generează spontan în breasla căreia micimea îi dictează să-l scufunde pe cel ce depășește media. Reflexul natural și cu atît mai agresiv al mediocrității o face să-și protejeze poziția (atît ca grup, dar și în ceea ce îl privește pe fiecare individ în parte), ignorînd și izolînd piatra rară.

Or geniul, scufundat în lumea sunetelor sale, sau a rimelor sale, sau a culorilor sale sau... etc., nu dă prea multă atenție lucrurilor ce l-ar întrerupe din drumul pe care se vede constrâns, prin chiar condiția lui, să îl urmeze. El nu a fost setat cu frecvențele necesare pentru a sesiza meschinăria celorlalți. Poate de aceea regizorul Marcel Țop l-a gîndit pe Mozart, cu peruca sa punk, cu libertatea care îi dă putere să revoluționeze nărăvaș arta, complet distonant față de cei ce apar pe scenă. Vocea lui Răzvan Oprea, mai stridentă decît a celorlalți, subminează simfonia tonurilor din jur și decupează personajul. Actorul aduce în spaţiul Operei calitățile care l-au consacrat: energie neobosită, spumă incandescentă și o nonșalanță pe care nimic nu pare să o amenințe vreodată.

Crăpați o ușă îngustă din lumea dvs. interioară către societatea mioritică și o să înțelegeți pe loc, dacă lucrați în lumea artei – indiferent de artă -, cît de actuală e venalitatea contemporanilor lui Mozart și cum Salieri e bucățică ruptă din breasla noastră, cu tertipurile, comportamentul și morala ei băloase.

Marcel Țop vorbește despre viciile atît de vizibile azi pe muzica eterată a lui Mozart. Sînt destui mari regizori români care își contruiesc întregul discurs artistic punînd o lupă de proporții abisale doar pe mîrșăvia și scabroșenia lumii. Amadeus de la ONB eludează în mod fericit acest gen de reducționism. Spectacolul lui Marcel Țop alternează meschinăria cu o importantă doză de omenesc și căldură. Iar urîțenia relațiilor noastre se spală cu frumusețea muzicii mozartiene. Merită să vedeți ce iese din această ecuație.